29.11.2013

2+1: Mohsen & Samira Makhmalbaf

GABBEH (Iran/Franța, 1996, regia: Mohsen Makhmalbaf)

„Viața este culoare!” Covoarele țesute de femeile din tribul qashqai, din zona munților Zagros, în Iran, descriu momente din viața cotidiană a tribului într-o coloratură vibrantă și într-un aranjament elegant. Aici, viața este culoare, viața este țesătură și artă. De la aceste premise pleacă Mohsen în desfășurarea ficțiunii lui, ce o are în centru pe tânăra Gabbeh, țesătoare într-un trib qashqai. Dar la începutul filmului ea nu mai este tânără, e deja bătrână, alături de alesul ei, și el bătrân și răgușit. Cei doi spală un covor într-un pârâu limpede, un gabbeh ce le amintește de tinerețe. Ca prin minune, tânăra Gabbeh apare alături de ei și îi povestește bătrânei propria-i tinerețe. Fiica unui șef de trib mereu în mișcare, Gabbeh este fascinată de culoarea dragostei. Un călăreț cu strigăt de lup urmărește tribul de la distanță, dar Gabbeh știe că, de fapt, o urmărește doar pe ea. Și îl iubește, vrea să fugă cu el. Dar legile tribului sunt puternice, doar moartea o poate absolvi de ele. În paralel, unchiul ei își caută o mireasă și le vorbește copiilor despre culoare și frumusețe. În cele din urmă, Gabbeh se alătură călărețului și cei doi fug. Pentru a nu-și pierde credibilitatea, tatăl ei pretinde că i-a ucis. Revenim astfel la cuplul bătrân, pentru aventura căruia stă mărturie covorul.
Gabbeh (1996)
Filmul este un festin vizual: culori vibrate, cadre ca niște miniaturi persane, peisaje impresionante, chipuri veritabile. Montajul este foarte inteligent și rupe barierele unei narațiuni convenționale, iar povestea mereu proaspătă a dragostei e livrată într-un mod original. Astfel, filmul reușește să redea magia unui gabbeh.
Imagine din Gabbeh (1996)

SOKOUT (The Silence, Iran/Tajikistan/Franța, 1998, regia: Mohsen Makhmabaf)

Și în acest film, Mohsen pune accent pe culori vibrante și compoziții picturale de inspirație tradițională. Dar aici, accentul este pus în egală măsură și pe sunet, cele două fiind legate inseparabil în universul unui băiat orb. Khorshid (jucat de o fetiță), este orb dar are un foarte dezvoltat simț al auzului și o ureche muzicală imbatabilă. Fiind singurul copil al unei văduve sărace, care își petrece timpul la pescuit, e nevoit să lucreze ca acordor într-un atelier muzical. Nadareh, fetița care lucrează alături de el, îi este bună prietenă și îi împărtășește lumea de culoare și sunet. Ea este o mică dansatoare tradițională. Lucrurile devin complicate când Khorshid și mama sa sunt amenințați cu evacuarea (ceea ce se și întâmplă în cele din urmă) dacă nu-și plătesc datoriile. Khorshid este sedus de muzica unui sufist, pe care îl caută și îl găsește în final, dar și de extrase din Simfonia a V-a de Beethoven, pe care, desigur, nu are de unde să o cunoască, dar ajunge la ea prin experiență și deschidere față de minunile Creației (o idee sufistă). Îl finalul filmului, Khorshid dirijează celebrul extras din Beethoven în raionul alămarilor din bazar.
Nadereh din Sokout (1998)
Filmul este un prilej de imagini superbe și de muzică specifică locului unde se desfășoară acțiunea, în Tajikistan. Scurtele episoade de dans a căror protagonistă e Nadereh, sunt de asemenea memorabile (și l-au costat pe Mohsen interzicerea filmului în Iran). Deși se vede o sondare filozofică a existenței via sufism, demersul nu este foarte clar.
Khorshid din Sokout (1998)

PANJ E ASR (At five in the Afternoon, Iran/Franța, 2003, regia: Samira Makhmalbaf)

Acțiunea celui de-al treilea film de lung-metraj al talentatei Samira Makhmalbaf (fiica lui Mohsen), este plasată în Afganistanul ocupat de forțele NATO, într-un Kabul devastat, încă bigot și ultraconservator. Mohsen declara la un moment dat că Talibanii, susținuți inițial de americani și apoi răsturnați de armatele NATO, nu au fost doar o putere politică, ci încă sunt o mișcare culturală foarte vie printre populația afgană. Tatăl tinerei Nagreh este unul dintre ei, ca majoritatea bărbaților prezenți în film. Nagreh, personajul principal, are viziunea emancipării femeilor afgane și fantasmează despre alegerea ei ca primul președinte femeie al țării. Poetul, un tânăr cu mintea deschisă și afecțiune pentru Nagreh, o încurajează. Deși ne este prezentată o realitate dură - printre altele, mai tot filmul Nagreh umblă împreună cu tatăl ei bigot, cumnata văduvă și nepotul subnutrit, printre ruinele orașului, în căutarea apei - refrenul emancipării femeii (care este o reacție împotriva talibanilor extremiști și, deci, o direcție spre ameliorarea situației dezastruoase) este livrat prin secvențele repetitive în care Nagreh își pune pantofi cu toc, își ridică burqa și își deschide umbrela, pornind demnă spre întrunirile politice ale femeilor afgane.
Nagreh și poetul din Panj e asr (2003)
În tonul filmului se împletesc duritatea și umorul. Secvențele amuzante sunt numeroase (cea de la fotograf sau întâlnirea cu soldatul francez) dar la fel sunt și cele tragice (înmormântarea nepotului). În final, tatăl se hotărăște să părăsească orașul blasfemiator și ultima secvență îi găsește pe cei trei (Nagreh, cumnata și tatăl) rătăcind prin deșert.
Nagreh din Panj e asr (2003)

24.11.2013

Din dragoste de cinema: Nasseroddin Shah Actor-e Cinema

Nasseroddin Shah, Actor-e Cinema (Once Upon a Time, Cinema, Iran, 1992, regia Mohsen Makhmalbaf)

Fantezie suprarealistă, amuzantă și elegantă, cu tușe magice, din care răzbate dragostea regizorului pentru cinema, acest film este un minunat tablou al relației dintre cinematografie (sau, extrapolând, orice operă de artă) și spectator. Plasată în perioada Qajară, la sfarșitul sec. al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, povestea îl are în centru pe realizatorul de film de la curtea șahului, un personaj cu aspect chaplinesc (nu e singura referință la Chaplin din film), îndrăgostit de cinema și de tânăra Atieh („viitor” în persană). Acesta e transportat miraculos în vremea șahului anterior, Nasseroddin (Nasser al-Din), perioadă în care nu se inventase încă cinematografia.
Operatorul, imagine din Nasseroddin Shah, Actor-e Cinema (1992)
La curtea șahului Nasseroddin, operatorul proiectează mai multe filme care fac furori. Șahul se îndrăgostește de cinema, dar mai ales de Golnar, personajul principal din primul film vorbit iranian, Dokhtar-e Lori (The Lor Girl, A. Sepant, 1933). Operatorul o aduce miraculos din film în realitate, fapt care provoacă haos la curtea regelui, mai ales în harem. Gelozia soției preferate a șahului este un alt motor al acțiunii. Au loc peripeții amuzante și suprarealiste, secvențe în genul slap-stick filmate ca un balet. Operatorul rulează mai multe filme printre care Qeysar (Massoud Kimiai, 1969) și Tabiate Bijan (Still Life, Sohrab Shahid Saless, 1974), două filme esențiale ale cinematografiei iraniene. Există interacțiune fizică între spectatorii de la curtea șahului și personajele din aceste filme.
Golnar, imagine din Nasseroddin Shah, Actor-e Cinema (1992)
Dar momentul cel mai impresionant și autoreferențial e când șahului, care vrea să devină actor de cinema, îi este proiectat filmul Gav (The Cow, Dariush Mehrjui, 1969). Operatorul îl convinge pe șah că el este personajul principal al filmului, Masht Hassan, cel care înnebunește în final și se crede vaca sa moartă. Lovitura vine aici: același actor, Ezzatolah Entezami, îl joacă și pe Nasseroddin, și pe Masht Hassan din Gav. Bătaia de joc a operatorului îl costă o condamnare la moarte. Finalul filmului e compus dintr-un montaj al mai multor secvențe din producțiile importante ale cinematorgrafiei iraniene.
Prin narațiunea sa neobijnuită, care trece peste orice limitare spațio-temporală, sau chiar ontologică, filmul lui Makhmalabaf este una dintre cele mai originale opere ale cinematografiei mondiale.
Șahul și soția sa, imagine din  Nasseroddin Shah, Actor-e Cinema (1992)
Operatorul și Atieh, imagine din Nasseroddin Shah, Actor-e Cinema (1992)